Simone, Simone!

A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon*.”
Luca 24/34

Un susur blând se plimbă prin spicele verzi,
Un imn de slavă răsună dinspre livezi,
Corul de păsări un nou cântec a -nvățat:
-Da, a înviat Domnul cu adevărat!

De la mormântul cel gol, Petru se -ntorcea,
Fruntea, îngândurată, inima-i plângea,
În fața lui, doar vântul, blând, și mult   duios:
-Ce dor îmi e de Pasul lui Isus Cristos!

Dar vântul începe deodată să plângă,
Iar inima lui Simon stă să se frângă:
-Isuse, Isuse, și al meu Dumnezeu,
 Doar Tu plângeai așa pentru mine mereu!

Petru se oprește lâng-o garofiță,
O frunte-nsângerată vede o clipă:
-Floare roșie, mă doare inima mea,
M -am lepădat de Isus și nu pot uita!

-Simone, Simone, strigă un glas duios,
Dacă ți-e dor de Mine, vino la Cristos,
Nu plânge, Simon, ci crede al Meu Cuvânt,
Eu pot să iert orice în cer și pe Pământ.

Să paști oile pe pășunea din Cuvânt,
Și să vă scăldați în Ploaia Duhului Sfânt,
Să le iubești tu asa cum Eu v -am iubit,
Căci  Eu voi fi cu voi toți până la sfârșit!

Când vântul de seară va cânta subțirel,
Să -ți aduci aminte cât v -a iubit El,
Nimeni pe lume nu va mai iubi la fel,
O, să nu uiți Simon, să nu uiți, Israel!

În luna spicelor verzi, un murmur duios,
Aleargă Simon, și  vorbește de Cristos,
Corul de pasări un nou cântec a -nvățat:
-Da, a înviat Domnul cu adevărat!